Biserica Reformată-Calvină Sântămăria-Orlea, odinioară catolică, se numără printre cele mai vechi biserici din spațiul românesc, fiind ridicată către sfârșitul secolului al XIII-lea. Alcătuită dintr-o navă tăvănită, din turn pe fațada de vest și un altar dreptunghiular boltit în cruce pe ogive, prezintă forme arhitectonice specifice tranziției de la romanic la goticul timpuriu. În interior se află un valoros ansamblu de pictură murală.

Construită din piatră brută și piatră fățuită la muchii, biserica atrage atenția nu doar prin aspectul îngrijit al zidurilor sale înalte, cât mai ales prin frumusețea portalurilor și a ferestrelor, cu coloane și chenare atent executate. Tăvănită, luminată de ferestre înguste cu deschizături semicirculare, nava dreptunghiulară (16,36 x 10,22 m) este prevăzută, pe latura sudică, cu un portal romanic

Actualmente reformat, dar posedând la interior o bogată vestimentație picturală bizantin-ortodoxă, precedată de o fază caracterizată prin prezența unor cruci de consacrare tipic latine, lăcașul de cult se înscrise astfel în categoria monumentelor a căror istorie este învăluită într-o aură de mister. Nedumeririle sunt legate de caracterul confesional inițial al bisericii, cheia identificării ctitorilor. Așadar, cine a ctitorit biserica din Sântămaria Orlea? Românii ortodocși sau coloniștii maghiari catolici? Părerile istoricilor au fost și sunt împărțite. Un punct de vedere este acela că edificiul a fost ridicat de coloniștii maghiari catolici, semnalați documentar în localitățile Hațeg, Sântămaria-Orlea și Bretea Ungurească (azi Bretea Streiului) încă din anul 1276, moment în care s-a și realizat integrarea depresiunii hațegane în structurile politico-administrative de tip feudal ale Regatului maghiar. În posesia comunității latine l-ar fi înregistrat, ca atare, și registrul dijmelor papale din anii 1315 și 1332. În privința stratului de pictură de la 1331, deși prezintă numeroase tangențe cu arta bisericească de tradiție bizantină, s-a susținut că stilul acestuia nu ar fi impropriu nici artei occidentale. Prezența elementelor arhitectonice romano-gotice, pisania latină și istoricul localității în care se găsește biserica – strâns legat de comunitatea maghiară colonizată aici, pusă, încă de la sfărșitul sec al XIII-lea în slujba cetății, respectiv a curții regale din Hațegul învecinat – ar conduce la concluzia că, la început, lăcașul de cult ar fi deservit parohia locală de rit catolic, supusă, prin arhidiaconatul Hunedoarei, Episcopiei latine din Alba Iulia.

Ca urmare a pustiitoarelor incursiuni turcești din anii 1420 și 1438, soldate cu distrugerea curții regale din Hațeg și cu incendierea și prădarea târgului și a localităților din împrejurimi, între care și Sântămăria Orlea, Ioan de Hunedoara, în calitate de administrator al bunurilor Coroanei maghiare, a dăruit satul, la 15 aprilie 1447, lui Ioan, fiul lui Cândea de Râu de Mori, fiilor Cândreș, Ladislau și Nicolae și nepotului de frate al acestuia, Cândea, colaboratorii săi credincioși din nesfârșitele campanii antiotomane. Așadar, biserica parohială de odinioară devenea capelă de curte a cunoscutei familii nobiliare românești ortodoxe. De această preluare ar trebui legată, în acest caz, și posibila schimbare a hramului bisericii, care, pe baza icoanei dispărute de deasupra intrării, ar fi fost cel al „Sfintei Treimi”. Donația, potrivit istoricului clujean Adrian Andrei Rusu, s-a datorat atmosferei confesionale post-florentine, în cadrul căreia uniunea religioasă, perfectată formal în anii 1438-1439, era privită ca înfăptuită.

Potrivit celeilalte opinii, biserica a fost încă de la început ortodoxă, lucru dovedit nu doar de picturile din sec al XIV-lea, cu un vădit caracter bizantin, sau de literele chirilice prezente în altar, ci și de nișa din peretele nordic al altarului, astăzi astupată, care servise, în vechime, ca proscomidiar. În ceea ce privește existența acelor cruci de consacrare, aparținătoare decorului provizoriu al bisericii, o ipoteză ar fi aceea ca acest strat a fost sfințit, la un moment dat, de un episcop catolic, fapt petrecut cândva în vremea regilor angevini, sub care măsurile de constrângere a „ereticilor” ortodocși au devenit din ce in ce mai aspre.